Legile jocului se constituie în biblia fotbalului. Sunt 17 mari şi late. Pe lîngă ele mai sunt alte vreo 100 de pagini de referinţe care să le facă inteligibile, deşi sunt de fapt foarte simple. Cea mai importantă lege mi se pare aceea care vorbeşte despre spiritul fotbalului. Toate legile, absolut toate, trebuie să ţină cont de asta. De ceea ce înseamnă acest spirit al fotbalului, un joc pînă la urmă, nu o listă de date contabile seci, reci şi inatacabile. Aşadar, despre off-side. E aceea situaţie cînd un jucător se află…afară din joc. Ca să fii afară din joc trebuie să participi activ la joc, înainte de toate. Adică, să fii şi apt şi dornic şi implicat. Un jucător este în off-side dacă între el şi linia porţii adverse, în momentul în care i se transmite mingea şi el intenţionează să o joace, sau obţine un avantaj, adică este implicat activ, nu se mai află decît un singur adversar.E simlă regula, o ştim cu toţii. Două vorbe despre off-side-ul de la primul gol olandez împotriva Italiei. UEFA a încercat să explice cum că de fapt n-a fost, pentru că în afara terenului, în spatele porţii, Panucci, făcea parte din joc. Pentru că nu ceruse acceptul arbitrului să iasă de pe teren. Băieţii ăştia de la UEFA nu sunt doar de rîsul lumii, ne mai cred şi imbecili. M-am tot uitat la reluări şi este evident că Panucci, care doar ce-şi luase un pumn în cap de la Buffon, era în afara terenului lovit, nu aşa, de plăcere. Şi e la fel de clar că n-avea cum să ceară acceptul arbitrului să stea pe jos lovit. Astfel, în spiritul jocului, nu poate fi luat în calcul ca fiind jucător activ. Bine, mi-e clar că UEFA nu e capabilă să recunoască vreodată greşelile arbitrilor săi şi nu m-ar mira să ni se spună mîine că şi golul de 4-1 marcat de Fabregas ruşilor a fost regulamentar, chiar dacă a fost din offside.
Acum, că tot am vorbit despre italieni, hai să inventăm scandaluri. Ziariştii scriu că Mutu n-a dat mîna cu Piţurcă atunci cînd a fost schimbat, în meciul cu Franţa. Apoi că decarul a cerut să atacăm mai mult, fiind nemulţumit de tactica defensivă a selecţionerului. Mai scriu că, se pare!, că Piţurcă ar fi nemulţumit de cum s-a pregătit Mutu înainte de Euro. Şi tot din astea… Nimeni nu vrea să scrie însă despre singurul moment cu adevărat important al acestei aşa-zise dispute între vedetă şi antrenor. Vam văzut la TVR imaginea. Victor Piţurcă intră în vestiar zîmbitor, după meciul cu Franţa şi trece pe rînd pe la fiecare dintre jucători, bătînd cuba cu ei. Mutu e în picioare şi cînd antrenorul ajunge în dreptul lui cei doi rîd senin unul la celălalt şi se îmbrăţişază. E singurul jucător pe care, acolo, în vestiar, l-a îmbrăţişat Piţi.
Colegul Radu Banciu, care e tobă de fotbal şi a cărui minte se scurcircuitează matematic într-un fel total neobişnuit, a calculat că ne putem califica şi cu două puncte. Şi nu e voprba aici despre vreo fantezie să te pufnească rîsul. Vreau să zic de fapt că e foarte posibil să ne ajungă doar două puncte ca să mergem în sferturi. Unul îl avem deja. Mai facem un egal cu Italia şi în aceeaşi zi Olanda bate Franţa cu 2-0. Sau la două goluri diferenţă. În ultima rundă, noi luam bătaie la limită de la batavi şi Italia termină egal cu Franţa. Astfel, la final, Olanda va avea 9 puncte, noi, italienii şi francezii cîte două. Şi atunci, la golaveraj, vom fi primii. Zău dacă nu e realizabilă chestia asta. Ciprian Marica s-a lovit cap în cap cu Marius Niculae şi după ce a fost dus la spital, se pare că s-a simţit rău la hotel şi a vomitat. Va rata meciul cu Italia. Nu-i nici bine, nici rău, pentru ceea ce urmează să fie meciul contra campionilor lumii. E groaznic doar pentru el, pentru jucător. Asta ca să lămurim faptul că ceea ce îmi place mult de tot la Piţurcă e tocmai capacitatea de a scoate rezultate cu diferiţi jucători. Nimeni nu e pentru el bătut în cuie. A început şi Spania. Cu motoarele turate la maxim. David Villa e golgheterul turneului după un singur meci. Ibericii m-au vrăjit din nou, dar îmi miroase a chix prin sferturi sau semifinale. Nu ştiu de ce, parcă nu-i văd deloc o echipă de cursă lungă. Ruşii, pe de altă parte, cred că mai sunt încă favoriţi la calificare, în grupă cu Grecia şi Suedia. N-au jucat deloc rău, dar în apărare au fost naivi pînă la lacrimi. Plus că la 0-1 au avut o bară. Problema lor e că împotriva Spaniei au acceptat să joace deschis, pe contre şi în viteză. Aşa se face că acţiunile lor s-au irosit de la mici detalii, ale spaniolilor s-au finalizat la fel. A fost însă, estetic vorbind, meciul cel mai bun al turneului. La naiba, în două partide ale grupei D s-au marcat goluri cît în restul competiţiei pînă acum. Şi fotbalul e totuşi sportul acela în care golurile contează. Golul primei faze a grupelor e pentru mine cel al lui Ibrahimovic, chit că pe suedezi nu o să-i înghit nicodată, cu stilul lor de forestieri destoinici gata să doboare toţi copacii care le ies în cale. Dar execuţia aceasta, cu mingea trimisă rectiliniu în vinclul porţii campioanei continentale, mi-a tăiat răsuflarea. La reluare am văzut cum i s-a mişcat laba piciorului, am crezut că a făcut entorsă la gleznă. Biomecanica acestui jucător total atipic m-a uimit tot timpul şi încă o dată azi. Ca o compensaţi pe minus, a venit golul doi al scandinavilor, o ruşine de minge strecurată printre picioarele lui Nikopolidis dintr-un carambol.

Forrest Gump nu e nici retardat, nici prost, nici lipsit de talent. Sistemul lui de repere e diferit. Şi asta e tot. De aceea, cînd începe să fugă, aşa, fără să ştie aparent pentru ce face asta, are intuitiv şi natural o singură direcţie: spre înainte. Un înainte care habar n-are unde-l va duce, dar pe care-l simte că va schimba, prin întîmplări mărunte şi detalii infime, cîte ceva în jurul său. Naţionala de fotbal antrenată de Victor Piţurcă e de azi un Forrest Gump colectiv. Discretă, cu angoase, nu prea talentată şi deodată descoperită capabilă să fugă la nesfîrşit. România-Franţa a fost o cursă de fond şi mai puţin un meci de fotbal. Bănel Nicoliţă a alergat mai mult ca oricare alt fotbalist pînă acum la acest Campionat European. 12 241 de metri măsuraţi în dreptul truditorului din Făurei. Nimeni pînă acum n-a alergat măcar 11 000 de metri! Secretul punctului smuls vice-campioanei lumii stă aşadar în aceşti 12 kilometri pe care Bănel i-a parcurs fără să crîcnească pe banda dreaptă, acolo unde l-au alergat cînd Malouda, cînd Ribery, cînd Abidal. România n-a jucat estetic, n-a jucat curajos, n-a jucat spectaculos, dar a jucat eficient. Tactic, Piţurcă a dat o lecţie aproape de perfecţiune. Nu vă grăbiţi să strîmbaţi din nas. Individual, om cu om, francezii ne cam bat la talent, calităţi, experienţă, dezinvoltură. Şi totuşi, pe teren, n-a prea suflat, blocaţi de o excelentă aşezare şi dinamică defensivă din partea alor noştri. Cu trei mijlocaşi centrali dintre care doi, cei care au terminat meciul, Chivu şi Rădoi, au alergat peste 10 kilometri, românii i-au blocat pe cei doar doi ai francezilor, Makelele şi Toulalan. Bine, şi ei au alergat mult, tot peste 10 kilometri, dar numai atît. Mi-a fost ciudă că păream speriaţi şi le dădeam mingea repede francezilor, dar mi-am dat seama că posesia însemna pentru noi exact ce aştepta adversarul, să ne descoperim, să rupem rîndurile defensive, cînd de fapt aveam nevoie să nu pierdem. Fotbalul nu mai e de mult, şi mai ales la acest nivel, o plăcere tehnică şi un lung şir de driblinguri ieşite din comun. E o corvoadă pe termen lung atunci cînd n-ai de partea ta altceva decît munca. Ai noştri şi-au făcut-o perfect pe a lor, cu dăruire şi o inteligenţă tactică peste media văzută pînă acum la Euro. Ribery n-a ajuns niciodată în poziţie periculoasă, Benzema a tras o dată cu latul din afara careului, Anelka i-a faultat ba pe Tamaş, ba pe Goian, frustrat că nu pote scăpa de ei. Poate că francezii n-au prins o zi prea bună, dar nu e doar vina lor. Nici românii nu le-au dat vreo ocazie să o facă. Nu le-am dat nici pătrunderile frontale, nici zonele laterale pentru centrări. N-au avut nimic şi ritmul, unul lent, parşiv, l-am dictat noi, nu ei. Bine, n-am contat în atac nici atîtica, dar măcar, iar asta nu-i puţin lucru, am fost aşa de disciplinaţi că nu-mi venea să cred că băieţii ăia în galben sunt români. De un realism crud, Piţurcă e precum croitorul cinstit, nu-ţi face rochie de bal din pînză de sac. Coase din ea o şalopetă de salahor. De aia zic, să nu fim nici trişti şi nici frustraţi; poate nu vom ieşi din grupa asta complicată, în care Olanda a bătut campioana lumii de i-a sunat apa în cap, dar sigur am cîştigat o mînă de fotbalişti gata să pună umărul unul pentru celălat fără semne de întrebare şi fără artificii inutile. E un început. Curînd va deveni o obişnuinţă şi atunci vom învăţa să mergem mai departe.
Desigur că momentul intonării imnului ne-a emoţionat pe toţi. Chivu cînta parcă în transă, cu gura pînă la urechi, răcnit, la fel Goian. Cîntau toţi, clar, apăsat, muşcînd fiecare cuvînd din aerul cald de la Zurich. Şi nu s-au oprit din cîntat, niciunul, pînă la sfîrşit. Piţurcă e mai uman decît l-au crezut mulţi. Pentru că, de fapt, Forest Gump n-a alergat cu picioarele, ci cu sufletul.

Un polonez get beget, născut în Silezia superioară, aproape de graniţele cu Austria şi Ungaria, a bătut Polonia în contul Germaniei. Pasa la primul gol i-a dat-o tot un polonez, născut şi el tot în Silezia. Lukas Podolski şi Miroslav Klose. Acasă, cu părinţii, cu fraţii, vorbesc poloneză. Pe teren, între ei, se zice că fac la fel. Între Opole, oraşul unde s-a născut Miroslav, şi Gliwice, unde a venit pe lume Lukas, sunt vreo 30 de kilometri. Waldemar, tatăl lui Lukas, a jucat fotbal la mai multe cluburi poloneze din prima ligă, iar mama sa handbal în oraşul natal. Jozef Klose a jucat pentru Odra Opole şi Auxerre, în Franţa, de asemenea pentru naţionala poloneză. Barbara Jez, mama lui Miroslav, are 82 de meciuri în echipa naţională de handbal a Poloniei. În fine, încă un detaliu. Iubita lui Lukas, care-i va dărui un fiu în acest an, este o poloneză get beget, Monika Puchalski, pe care a cunoscut-o acum doi ani într-o vacanţă la bunici. În 2002, cînd abia jucase cîteva meciuri pentru FC Koln în Bundesliga, presa poloneză i-a sugerat selecţionerului de atunci, Pawel Janas, să-l cheme la lot. Ziariştii discutaseră cu tînărul atacant şi Lukas era încîntat de posibilitatea de a juca pentru naţionala ţării sale natale. Nu mai că Janas a spus că are în Polonia o mulţime de atacanţi mai talentaţi şi mai eficienţi. Polonia plînge acum pentru că tocmai el, care în copilăria ştia pe de rost marile echipe medaliate cu bronz la mondialele din 74 şi din 82, care crescuse visîndu-l pe Boniek, tocmai copilul care la 17 ani încă mai spera la tricoul roşu al naţionalei tatălui său, el a învins-o. A marcat de două ori şi nu s-a bucurat exploziv niciodată. Oare ce-o fi fost în sufletul lui? Dar în sufletul tatălui său polonez, al tatălui lui Miroslav, al bunicilor de la Opole sau Gliwice, care stăteau în faţa televizoarelor rupţi în două între sîngele comun cu al nepoţilor şi cel comun cu al naţiunii? Germania mai are un polonez în lot, pe Piotr Trochowski, născut la Tczew, pe Vistula. Şi pe brazilianul cu origini maghiaro-panameze Kevin Kuranyi, născut şi crescut la Rio de Janeiro. Mai mult ca niciodată acest turneu final de campionat european ne relevă un fenomen care altădată era doar un accident. Exceptînd România, Olanda (ai cărei jucători s-au născut toţi pe teritoriul ţării, dar mulţi din familii cu descendenţe străine) şi Cehia, toate celelalte 13 participante au jucători naturalizaţi. Bine, croaţii n-au nici ei, dar asta numai pentru că brazilianul Eduardo s-a accidentat în Premier League, altfel ar fi fost titular. Ivica Vastic are 38 de ani, s-a născut în Croaţia, la Split, şi a jucat pentru Austria, împotriva Croaţiei, dezinvolt şi dornic de victorie. Căpitanul echipei, Andreas Ivanschitz vorbeşte acasă croata, care e limba părinţilor săi, emigraţi în Austria la începutul anilor 80. Ronald Gercaliu e un albanez ajuns la Viena cu părinţii pe cînd avea 11 ani. Acum e titular în naţionala uneia dintre gazdele Euro. Care-l mai are şi pe turkul Umit Korkmaz, născut la Viena din părinţi turci şi invitat acum 3 ani să joace în naţionala de tineret a Turciei, pe care a refuzat-o. Gyorgy Garics s-a născut în Ungaria, dar e în lotul Austriei. Polonia, învinsa Germaniei, îl are pe brazilianul Roger Guerreiro, abia naturalizat acum o lună şi jumătate. În grupa României e Franţa, care are probabil cei mai mulţi naturalizaţi. În DR Congo s-au născut Claude Makelele şi Steve Mandanda, în Senegal Patrice Evra şi Patrick Vieira, în Camerun Jean Alain Boumsong, în Guadelupe Lilian Thuram şi în Guiana Florent Malouda. Pînă şi Italia l-a naturalizat pe argentinianul Mauro Camoranesi. Iar Rusia îl are în lot pe ucrainianul Sergei Semak. Spania vine cu brazilianul naturalizat Marcos Senna, al cărui conaţional, Marco Mehmet Aurelio, joacă pentru Turcia. Pînă şi Grecia, campioana lumii, îl are în lot pe cehul Loukas Vintra, născut la Alberhich. În fine, Elveţia, gazdă a turneului, are de asemenea o listă lungă de naturalizaţi. Gelson Fernandes s-a născut în Insulele Capului Verde, Eldin Jakupovic, al treilea portar, în Bosnia, Valon Behrami, în Kosovo, iar Johan Djourou în Coasta de Fildeş. O listă lungă de naturalizaţi care s-au consacrat în Europa, şi nu-i mai amintesc aici pe cunoscuţii portughez-o brazilieni Pepe şi Deco. Nu ştiu dacă e o modă, dar se pare că e o mişcare eficientă poentru multe echipe naţionale care iau în calcul orice posibilitate de a-şi îmbunătăţii performanţele. Podolski şi Klose sunt exemplele cele mai recente şi mai nimerite în acest sens. Germania, care e cotată de către casele de pariuri britanice cu prima şansă la cîştigarea titlului european, a debutat perfect împotriva Poloniei datorită celor doi polonezi. Nemţii au jucat un fotbal ordonat, ca de obicei, dar m-a surprins tehnica lor şi mai ales viteza. După ce am văzut două candidate evidente pentru victoria finală, Portugalia şi acum Germania, aş zice că ultimii au avantajul unei mai bune organizări defensive. Lahm îmi pare, spre exemplu, cel mai bun fundaş dreapta din lume la acest moment. Desigur, Jens Lehman e de rîsul curcilor şi mi-a amintit de Zubizarreta în 1998, la mondialul francez, cînd s-a făcut de rîs tare rău cu nigerienii. Bine, pentru Zubi, născut şi crescut de Athletic, la Bilbao, m-a durut sufletul atunci. Acum, Lehman n-a comis-o, chit că a fost de o nesiguranţă înduioşătoare uneori. E drept că nu prea-i înghit pe nemţi, fotbalistic vorbind, dar echipa asta a lor de acum arată un pic altfel decît ceea ce am învăţat despre fotbalul germanilor. Parcă mai imaginativă, dar nu e asta nici o surpriză pînă la urmă. Imaginaţia vine mai degrabă de la naturalizaţi. Podolski, Klose…

Ce echipă au portughezii! Obosise mingea, încă de la pauză, cît au putut să o alerge Ronaldo, Deco, Joao Moutinho şi Simao. Mereu i-am simpatizat pe lusitani şi mereu undeva au dat-o în bară pînă la urmă. Am aşa o senzaţie stranie legată de ei, că e prea devreme să joace aşa de frumos, de cursiv, de dezinvolt şi de lipsit de stres. Ce se mai hlizeau unul la altul Pepe şi Carvalho pe la jumătatea primei părţi, în propriul careu de 16 metri. Pepe, brazilianul lung şi slab, naturalizat la Porto, a dat peste nas tuturor celor care l-au crezut umflat de cele 30 de milioane cît a plătit Real Madrid pentru el astă-vară. De la brazilianul Lucio, în 2002, în Asia, n-a mai văzut stoper descreierat precum Pepe aseară. A fost peste tot. La cornerele alor săi dădea cu capul primul, deposeda dezinvolt în toată jumătatea proprie, plus golul, o pătrundere directă şi decisivă. Vă puteţi imagina un fundaş central de acum 20 de ani care să intre într-un un-doi la marginea careului advers ca să rămînă singur cu portarul şi să marcheze? Fotbalul îşi trăieşte altă epocă şi tot ceea ce ne aducem aminte acum despre ce a fost nu cu multă vreme în urmă se aseamănă cu eleganţa trăsurilor începutului de secol 20 comparate, trăsurile, cu automobilele de la sfîrşitul aceluiaşi veac. Portugalia a tăvălit Turcia prin cel mai consistent fotbal pe care ţin minte să-l fi jucat elevii lui Scolari de cînd e selecţioner la Lisabona. Statistica, invenţie americană deloc lipsită de sens, spune că după primele 45 de minute Portugalia avusese o posesie de 63%, ceea ce înseamnă că pe teren balonul a circulat pe sens unic, doar pe strada lusitană. În afara celor două goluri, încă unul anulat la marele fix (un off side milimetric la Pepe) şi trei bări, dovezile unei superiorităţi inatacabile din partea învingătorilor. Kazim Kazim, născut la Londra din tată caraibian şi mamă cipriotă din jumătatea turcă a insulei, spunea după meci că era obosit rău după 80 de minute, şi el şi ceilalţi turci, pentru că alergaseră prea mult ca să-i prindă pe portughezi. Şi fiindcă tot veni vorba despre taţi, mame, rădăcini, Fatih Terim mai are în lot “stranieri”: Mevlut Erdinc, născut şi crescut la Sochaux, Marco Mehmet Aurelio, brazilian naturalizat, Hamit Altintop, născut-crescut la Gelsenkirchen. Cu toţi pe teren, nici o şansă în plus pentru turci.
Acum despre Cehia, care a bătut Elveţia fără să aibă vreo ocazie. Se vede că nu e Rosicky, urmaşul lui Poborsky, cei doi făcînd echipa lui Bruckner să arate a altceva decît a urs mare şi greoi, care te lasă să te agiţi în jurul lui, că la final să-ţi trosnească un dos de labă şi să te pună la pămînt. Cehia nu e spectaculoasă, dar e eficientă şi liniştită, calmă, stăpînă pe ce ştie că poate, ceea ce înseamnă că e foarte periculoasă. Abia aştept să văd dacă portughezii o să-i alerge pe Ujfalusi şi Polak precum pe Zan şi Servet. Nu de alta, dar centralii cehilor mi-au părut lenţi şi un pic dezorganizaţi în momentele în care elveţienii şi-au dat seama că pot mai mult. Asta a fost de fapt problema cea mai mare a gazdelor, lipsa de curaj şi de încredere. O echipă tînără şi frumuşică aceasta a bătrînului Kobi Kuhn, dar cam lentă. Singura emoţie a meciului a provocat-o Alexander Frei, căpitanul elveţian accidentat spre finalul primei reprize. A ieşit de pe teren plîngînd în hohote după ce a realizat că ligamentele interioare ale genunchiului stîng s-au smuls. Grygera e cel care i-a împins genunchiul undeva la mijlocul terenului, intrare prea aprigă pentru zona de teren unde s-a produs. Culmea e că abia după ce Yakin i-a luat locul lui Frei, Elveţia a avut ocaziile cele mai mari. Şi în timp ce gazdele ratau de zor la poarta lui Cech, Vaclav Sverkos, fiu rătăcitor prin Germania, în ultimii cinci ani, revenit la Ostrava pentru a se regăsi, a dat lovitura, din nimic, înscriind pe o respingere ciudată un gol de trei puncte. Cam asta a fost istoria unei partide triste pînă la urmă, sugrumată de emoţie şi de tactică.

Femeia a ieşit la poartă, s-a uitat în lungul uliţei şi a oftat lung. Şi-a aranjat broboada mai bine sub bărbie şi a rămas nemişcată, privind departe, în gol, şi gîndindu-se la ale ei. Era cald, soarele încingea de deasupra şi undeva spre gîrlă se auzeau nişte gîşte. Nici ţipenie prin curţi. Femeia, scundă, slabă, arsă de soare şi desculţă, părea o nălucă de praf galben-verzui. Ieşea la poartă de vreo 30 de ani, zi de zi, la amiază şi spre seară apoi, uitîndu-se lung încolo, spre dealurile din marginea satului, pe unde cobora drumul dinspre oraş. Treceau anotimpurile, venea apa mare în cîte un an, ningea uneori în aprilie, iar ea era tot acolo, chip nemişcat pe care puteai deja să-i numeri ridurile şi speranţele pe care nu le mai avea. Stătea cam o jumătate de oră în poartă, apoi se desprindea brusc de stîlpul acesteia, de parcă ar fi plutit, se întorcea la ale ei în curte, rîdea, se înfuria, striga după nepoţi, dădea la animale, continua să trăiască şi să aştepte. Nici nu mai ştia prea bine dacă într-adevăr aşteaptă, sau ritualul acesta întreg îi devenise familiar precum somnul, băutul apei sau mîncatul. Dar ieşea la poartă şi se uita în lungul uliţei cu o frecvenţă aşa de exactă, încît vecinii ştiau cît e ceasul doar văzînd-o acolo.
Se întîmplase totul foarte repede, în 1939. Vara trecuse, începuse culesul perelor, strugurii stăteau şi ei să se coacă. Totul era aranjat deja, Gheorghe urma să o ia de nevastă la jumătatea lui octombrie. Era cu unsprezece ani mai mare decît ea, ea doar o copila de 17 ani, nu ştia ce înseamnă să te măriţi, nu-l cunoştea prea bine pe viitorul ei bărbat şi era un pic speriată. La nuntă a stat cuminte rîzînd la toată lumea, chiar dacă nu înţelegea mai nimic. S-a mutat cu Gheorghe, mai spre gîrlă, îşi privea mama plîngînd şi-i promitea ca oricum va veni zi de zi să o vadă. Cînd a dat prima ninsoare, Gheorghe a coborît cu oile lor, vreo douăzeci, de la munte, le-a băgat în spate, sub şură, şi a scos prima cană cu vin, să-l încerce. A doua zi i-a venit ordinul şi după încă o săptămînă a plecat.

Prima scrisoare de la el i-a venit în aprilie. Trimisese deja oile la deal, cu ciobanii, şi era însărcinată în luna a şasea. Gheorghe era undeva dincolo de Chişinău, la genişti. Scăpase din iarnă fără degerături şi îi spunea să facă botez mare cînd o fi vremea. Ion se născuse la sfîrşitul lui iulie şi odată cu el mai venise o scrisoare. Anunţa că se dăduse o permisie şi urma să sosească acasă bărbatul ei. Şi a venit după trei zile. Mai slăbise parcă şi era cumva îmbătrînit. Încă nu luptase pe front, dar tocmai asta îl măcina. A stat acasă patru zile, şi-a văzut feciorul şi, la două luni după ce s-a întors la unitate, a aflat că muierea lui rămăsese iar grea.

Cînd Tamara s-a născut, în sat nu se mai ştia nimic de tatăl ei de jumătate de an. Şi au mai trecut încă doi pînă cînd, într-o seară, s-au trezit cu el în poartă, slab, negru şi înfometat, dar sănătos. Fusese prizonier la ruşi şi evadase de undeva de prin Estonia. A sta acasă o lună, pînă cînd, într-o dimineaţă, jandarmul satului l-a anunţat că trebuie să meargă la comenduirea de judeţ, să fie reîncorporat. Altfel îl arestau de dezertor. A plecat ştiind deja că al treilea copil e pe drum. În poartă, muierea l-a ţinut de braţ şi, în gînd, s-a rugat să-l vadă înapoi întreg. A stat apoi acolo, lîngă stîlp, uitîndu-se în lungul uliţei după el.
Scrisorile au venit apoi cînd şi cînd, anunţînd-o pe unde trecea omul ei, prin Europa. Se terminase deja războiul cînd a sosit ultima. Gheorghe era în munţii Tatra, fusese demobilizat şi urma să se întoarcă acasă. În noaptea aceea, femeia a plîns prima oară în ultimii şase ani, de cînd îi plecase bărbatul la război.

L-a aşteptat două luni, ieşind la poartă la prînz şi spre seară şi privind uliţa în lungul ei şi a tot întrebat cît de departe e Tatra asta, de nu mai vine odată bărbatul ei. În august, i-a venit telegrama : era îngropat lîngă Sopron, călcase pe o mină rătăcită undeva, în Ungaria. Venea spre casă. N-a crezut. Pur şi simplu. De aia l-a tot aşteptat apoi, treizeci de ani, la poartă. Ion s-a făcut mare, are copii, la fel şi Tamara şi Gheorghiţă. Ea îşi aranjează nodul broboadei sub bărbie şi nici măcar nu mai plînge.

Pelusa avea 10 ani. Autobuzul 28, de culoare verde, trecea la intervale neregulate prin faţa casei lui, ridicînd praful în Villa Fiorito. Cartier sărac şi plin de copii care pierdeau zilele bătînd mingea pe locurile virane, printre gunoaie. Pelusa avea 10 ani şi se bucura de zilele însorite în care don Diego, cap de familie strict şi puţin înţelegător, lipsea de acasă. Atunci putea să alerge în voie alături de ceilalţi, după mingea rotundă şi întotdeauna prea mare pentru el. Avea 10 ani şi dacă-l priveai, nu credeai asta. Micuţ, cu pielea arsă de soare, părul mare şi creţ, un omuleţ neastîmpărat, regele maidanelor din preajma casei.

Dona Tota habar n-avea de fotbal, dar ştia că în sărăcia în care se zbăteau, pentru micul Pelusa ar fi fost un cadou imens să meargă la selecţie. Aşa că l-a pisat pe don Diego pînă ce acesta a cedat. Era în seara de 1 decembrie 1970 cînd a zis da, sătul să mai fie bătut la cap. Mai devreme cu patru zile da data la care urma să aibă loc selecţia.

Autobuzul verde trecea zi de zi pe acolo, la intervale neregulate. Numărul 28 ducea pînă în Pompeya. Pelusa nu fusese niciodată cu autobuzul şi nu înţelegea prea bine ce e Pompeya. Cu atît mai puţin putea să-şi închipuie unde vine Las Malvinas, dincolo de jumătatea traseului 44. Nu prea pricepea ce înseamnă o selecţie, dar era fericit: avea să meargă cu autobuzul aproape o oră. Aşa că în dimineaţa zilei de 5 decembrie a plecat de acasă fără să se gîndească prea mult la fotbal. Goyo şi Montanita, cei mai buni amici ai săi, îl însoţeau. Toţi auziseră de Argentinos Juniors şi vroiau să joace în tricourile lor albastre. Erau trei puşti de 10 ani, fără griji şi fără temeri. Aveau doar vise şi pe toate le-au urcat în autobuzul verde, care circula pe linia 28. Din nefericire pentru el, şoferul nu i-a remarcat, aşa că azi n-are nimic de povestit despre acea călătorie care l-ar fi făcut celebru.

Las Malvinas este, de fapt, un teren alăturat de o baracă, căreia i se spune vestiar. Aici se antrenează uneori Los Cebollitas, echipa de juniori a celor de la Argentinos. Tot aici se mai organizează din cînd în cînd selecţii pentru grupele cele mai mici ale clubului. Francis Cornejo e antrenor şi descoperitor de talente. Afară plouă însă şi terenul e inundat. Se uită la cei aproape 30 de puşti de pe margine şi se decide: selecţia va avea loc în altă zi. În momentul în care anunţă asta, un puşti începe să plîngă. Pelus ştia că don Diego nu-l va mai lăsa să vină la altă selecţie. Atît de mult se rugat de Cornejo să-i lase să joace, încît acesta îi îngrămădeşte pe toţi în duba secundului său, Don Yayo, şi îi duce în Parkul Saavedra. Acolo, îi împarte în trei echipe şi stă pe margine, privindu-i jucînd. După o oră, îl cheamă la el pe micul Pelus şi-l întreabă, intrigat: “Sigur ai 10 ani?” În mintea antrenorului totul e confuz puştiul arată ca de 7 ani, zice că are 10 şi joacă fotbal ca unul de 15. Aşa că-i cere un act de identitate. Pelusa plînge din nou, pentru că nu s-a gîndit că-i trebuie buletinul. Cornejo e prea vrăjit de tehnica copilului şi decide să meargă la el acasă. Nu-şi închipuia atunci că, de fapt, el va fi cel care va minţi, peste puţină vreme, în privinţa vîrstei acestuia. Dar în sens invers, crescîndu-i vîrsta. Dar asta e deja altă poveste. Cea de azi se încheie aici. Copilul începea să-şi trăiască visul. Zi de zi, la geamul unui autobuz verde de pe traseul 28.

Duminica la 11 se strîngeau în tribună aproape 100 de oameni, care mestecau seminţe, citeau „Sportul“ şi înjurau tuşierii. Era pe vremea cînd „Sportul“ apărea duminica şi nu apărea luni. Progresul juca în divizia judeţeană şi la meciuri mergeam des cu nea Aurel, cu Dan şi Mihai, băieţii lui mai mici ca mine. Făceam galerie, noi, copiii, mai înjuram repetitiv arbitrii, că asta făceau cei mari, şi repede de tot i-am învăţat pe de rost pe primii mei eroi fotbalistici. Prunescu era în poartă. Semăna cu Ţeţe Moraru, avea cred că vreo 40 de ani şi se certa cu toată lumea. Costică Zăpucioiu avea numărul şapte, juca extremă şi fugea de rupea pămîntul. Mutu, care era o poreclă, bîlbîit, rotofei şi libero de fier, aprig şi neiertător. Cîţu, mijlocaş de creaţie, visător neîmplinit prin coclauri uitate de lume. Primaru’, stoper destoinic, mustăcios şi cu voce groasă, înfricoşător cînd înjura atacanţii adverşi. Tigana avea vreo 15-16 ani, era negru tot, subţire şi cu dinţii mari din care rîdea încontinuu, de parcă nu i se întîmplau decît lucruri bune în viaţă. Era ştrengar pe teren şi protejat de toţi bătrînii echipei. Apoi Sebi Holman, celălalt puşti minune al acelor ani, driblangiu şi impertinent. Mai tîrziu, au apărut fraţii lui mai mici, Olică şi Neghiniţă, şi toţi trei aveau să facă o frumoasă carieră la Progresul. Mai erau şi alţii pe care-i văd azi trecîndu-mi prin faţa ochilor, aievea, dar cărora nu le mai ştiu nici numele, nici poreclele. Era fotbalul acela dîrz şi fără scuze, în care trosneau picioare, fără să se rupă, şi tricourile plesneau repede. Arbitrii erau hîtri şi uşor influenţau un rezultat. Iar eu eram copil şi fotbalul încă un basm.

Titi Mutu avea vreo 45 de ani şi vorbea bîlbîit. Făcea cele mai neînchipuite antene ca să prinzi bulgarii şi juca libero la Progresul. Duminica de dimineaţă îi lipeau un leucoplast lat şi rozaliu peste mîneca stîngă şi era dreptul lui de a se răţoi înjurînd printre dinţi cu arbitrii şi de a da la gioale într-un fel atît de firesc, de bărbătesc şi de util, încît rareori se fluiera fault. Adunase în spate toată tinereţea lui pe maidanele judeţului, iluzii de fotbalist neîmplinit şi trimis la strung, la ISB. Era o legendă în toate comunele unde se jucau duminica meciuri în campionatul judeţean. Eu aveam vreo opt ani şi mă duceam la stadion duminica, de-ndată ce de pe balconul nostru de la patru zăream mişcare pe teren. În anul acela, victoriile au curs şnur, nu pierdeam nici un punct acasă şi auzeam la stadion cronicile meciurilor din deplasare, unde speriam pe toată lumea. Aveam, da, noi, Progresul, şi suporteri care umblau cu echipa în judeţ. Se făcuseră şi transferuri de marcă, de la Piteşti, trăgeam la promovare. Şi s-a întîmplat primavara, cînd mirosea a meri înfloriţi din luncă şi venea pe lîngă stadion gîrla mare şi învolburată, de la deal, unde se topeau zăpezile. Titi Mutu a primit o cupă aurie la ultimul meci şi toţi ne zbenguiam pe teren, ţipînd ca descreieraţii. Eram campioni!

Mamaia are 87 de ani. A terminat şapte clase înainte de război şi a fost prima pe plasă. S-a născut la Uda şi au botezat-o Elena. Elena Ceauşescu. Mi-a recitat odată poezii pe care le ştia de cînd fusese la şcoală. E încăpăţînată şi orgolioasă, deşi abia mai cară jumate de găleată cu apă. Pe tataia l-a luat fără să-l fi văzut pînă în ziua nunţii. Un aranjament între străbunicii mei. O chestie complicată, cu cîteva sute de pruni şi cîteva zeci de hectare lîngă Piteşti. Peste pămîntul care altadata i-a fost zestre comuniştii au făcut un baraj pe Argeş. Măiţa, străbunica, a murit pe baraj, cînd l-au inaugurat. ¨Ce de apă peste pamîntul lu’ tăticu’, atît a zis şi i-a crăpat inima. Tăiţu, străbunicul, s-a stins şi el după două săptămîni. Tot de inimă. Mamaia a muncit toată viaţa ei la colectiv şi a făcut croitorie în sat. Avea maşină de cusut, patru vaci şi un prun minunat în faţa casei. Cu prune mari, de dulceaţă. În faţa curţii, un dud şi un nuc, un nelipsit batic cu flori şi tîrlicii de cauciuc de-i purta şi vara şi iarna. Mamaia n-a trait sub comunism. Pentru ea nu conta decît pămîntul. Şi viţeii ei, curcile ei, brînza ei. I se zice Arseneta şi habar n-am de unde pîna unde. E şi azi invidioasă, bîrfitoare şi crede că toţi ceilalţi sunt nişte proşti. Asta a scăpat-o de comunism. I-a crezut proşti şi nu i-a luat în seamă. Sigur ca a fost totul inconştient, dar a ajutat-o să ramînă în 1935, anul cel mai frumos al vieţii ei. Anul absolvirii claselor gimnaziale, cînd a crezut că va merge la liceu, va ajunge la oraş… N-a fost aşa şi cred că în toamna aceea s-a rupt viaţa pentru ea şi dincolo de ruptură a trecut altcineva. Televizor a avut prin ´88, iar aragaz prin ´92. Trecuse prin comunism cu o sobă de pămînt cu plită. Gătea dumnezeieşte pe ea, cei mai buni cartofi la tuci şi inegalabile ouă în tigaie.
În fiecare vară, pînă am intrat la liceu, mergeam la mamaia. Mă duceam cu vacile şi furam cireşe de la deal, de lîngă colectiv, dintr-o livadă magnifică. Aveam vreo 7 ani cînd m-am trezit dimineaţa, era începutul lui iunie. Mi-am pus o geacă albastră de fîş şi am sărit gardul la cireşi. Pe la 9 au trecut văcarii la deal, cu vacile colectivului. Pe la 11 am vrut să sar înapoi, ghiftuit de cireşe. Am rămas atîrnînd într-unul dintre stîlpii gardului, de gulerul gecii. Am ţipat, am plîns, m-am agitat. Degeaba! Abia la 7 seara m-au dat văcarii jos, spunîndu-mi să mă deschei la fermoar. Am căzut şi am rupt-o la fugă. După vreo 4 ani am realizat că de spaimă nu mă gîndisem singur să mă deschei la geacă. După ce m-a căutat toată ziua, Arseneta mi-a tras şi o mamă de bătaie cînd m-am întors. A doua am luat-o seara următoare, cînd a aflat unde stătusem. Pentru ea nu existau scuze şi nu aveai voie să greşeşti. Răzbunările mele erau sălbatice şi crude, îndreptate însă împotriva unor biete animale nevinovate: lăsam vacile în lucernă, să se umfle şi să rişte o moarte violentă, sau printre pruni, unde, mîncînd prune căzute pe jos, urmau să aibă aceeaşi soartă ca în cazul lucernei. Am avut de-a face şi cu securitatea în vacanţele mele la mamaia. Sub pădure, prin spatele casei, era o fostă fabrică de oţet. În sat îi ziceau “La Securitate”. Erau cîteva căsuţe cochete, o clădire mare şi un poligon de tragere. Alături, o microfermă unde lucrau puşcăriaşi cu pedepse mici pentru găinării neimportante. Era un fel de bază de distracţie şi pregatire pentru cadrele miliţiei argeşene. Nu ştiam de ce îi zice “La Securitate” şi nici ce era aia. Nici azi nu ştiu de unde vine numele. Bănuiesc însă că era mai mult decît o legendă şi poate că acolo fuseseră întemniţaţi, torturaţi, interogaţi cei care au fost victime ale “fenomenului Piteşti”. Sau poate că nu. Habar n-am. Ştiu doar că miliţienii de la poartă mă lăsau să intru să iau apă de la cişmeaua lor şi să mă uit la caraşii mari din heleşteu. Iar după tragerile din poligon mergeam şi adunam din malul de pămînt din spatele ţintelor gloanţe. Nu făceam cu ele mai mult decît să ne înflăcărăm imaginaţiile. E drept, nu prea înţelegeam pentru ce se pregătesc miliţienii care trăgeau şi am impresia că mai degrabă credeam că e vorba de distracţie. Azi nu mai sunt aşa convins de asta. Oricum, de curînd am aflat că fosta fabrică de oţet a fost revendicată de urmaşii fostului proprietar. Au intrat în posesia ei şi se pregătesc să vîndă pămîntul. Nouă nu ne-a mai dat nimeni înapoi ce e sub ape, la baraj. Nu sunt acte, cică. Adică pămîntul a fost luat, au dat drumul la apă peste el şi gata. N-avem ce vinde azi.

Prima amintire e o motocicletă uriaşă într-un parc ce cobora dinspre şosea spre gîrlă, terminîndu-se într-un restaurant cu terasă. Eram blondiu, cîrlionţat şi n-aveam mai mult de 3 ani. Parcul a dispărut în ´79, după inundaţie, cînd au mutat şoseaua vreo 30 de metri mai jos şi au inventat o curbă extrem de periculoasă chiar pe pod. Înainte de asta, dincolo de pod era librăria, plină de chestii colorate chinezeşti, tirururi galbene, lungi de vreo 40 de centimetri, maşini de curse roşii, rachete de tenis, alb cu verde, şi alte jucării din care tata îmi cumpara tot timpul. Le ţineam în wc-ul de serviciu, care era dezafectat, într-un mare coş de plastic galben pe care-l tîram după mine pe scara blocului cînd mergeam să mă joc la vecini. Vedeta era o cisternă uriaşă, de vreo 70 de centimetri lungime, cu roţi cauciucate şi cabina căreia i se deschideau uşile. S-a facut praf într-o după-amiază, cînd am scăpat-o de la balcon, de la patru. Nu-mi aduc aminte ce căutam să mă joc cu ea pe balustradă. Nu cred că am avut o copilărie comunistă, deşi a fost plină de semne ale acestuia. Sau poate că azi nu vreau să-mi aduc aminte decît lucrurile minunate trăite în anii aceia. Iar pentru mine minunat era şi cînd se oprea curentul iarna, la şase seara, şi ramîneam afară în faţă la patiserie, pierzînd vremea şi povestind orice era de povestit. O să ajung şi acolo… La grădiniţă am fost numai la grupa mare, încă de la 3 ani. Soră-mea era în ultimul an înainte de şcoală şi n-am vrut să merg decît cu ea la grădiniţă. Aşa că la prima serbare m-au folosit drept fată la dansurile populare. Am şi poză. Cum educatoarea m-a plăcut şi avea numai grupa mare, acolo mi-am petrecut anii de grădiniţă. În ultimul i-am spart capul lui Edi cu un sabot de lemn (mai ţineţi minte saboţii aia coloraţi, cu o imensă talpă de lemn? mi se par şi azi geniali), pentru că se băga în seamă cînd mă jucam cu Lorelai. Lorelai era blondă şi e prima mea iubire infantilă. Bine, cu vreo doi ani înainte îi spărsesem capul şi lui Bogdan al lui Severica, de data asta cu o greblă. Oraşul avea graniţe precise, cea mai drastică fiind pe mijloc, şoseaua naţională. Bogdan venea “de peste drum” în curtea liceului, care era teritoriul nostru, al celor “de la gîrlă”. L-am alungat cu grebla. Mama m-a dus la Miliţie, de frica lui Severică, un ţigan dubios, dar şi pentru că aşa e ea dintotdeauna, fricoasă şi cu un simţ exagerat al penibilului scandalurilor. Purtam uniforma de şoim al patriei mîndru nevoie mare de camaşa mea portocalie. Recitam poezii, cîntam cîntecele şi la 5 ani nu exista comunism, iar tovaraşul Nicolae Ceauşescu era o vedeta TV de undeva de departe, despre care nici nu eram sigur că exista. Nici n-aveam habar în ce oraş locuieşte şi nici nu fusese văzut de vreunul dintre amicii mei de joacă. Şi pe bune acum, nici nu conta. Mie îmi plăcea la şoimii patriei, era un fel de gaşcă în care uneori ne jucam de-a oamenii mari, chiar dacă un înţelegeam mai nimic din aceste jocuri. Aşteptam să mă facă pionier pentru că ma încîntau al naibii de tare inelele transparente ale soră-mi. Eram la sfîrşitul anilor ´70, se zice că încă se trăia bine în România, şi eram cel mai fericit şoim al patriei pe care-l cunoşteam în orăşelul meu de sub deal.