În estul Europei sunt Munţii Urali, în vest e Iker Casillas. Continentul e strâns între ei şi-l au la picioare. Îngheaţă pasărea în zbor deasupra şi nu trece nimic dincolo.

Două graniţe de nestrămutat: linia porţii şi cea dintre Marea Aral şi Marea Kara. Pe prima o păzeşte Iker Casillas, ca nimeni altul. Şi pentru Spania şi pentru Real Madrid.

În 2008 a trecut prin sferturi, prin semifinale şi prin finala Campionatului European fără să primească vreun gol. Pe podiumul de premiere, după ce şi-a luat medalia şi a ajuns în faţa Majestăţii Sale Regele Juan Carlos, l-a pufnit plînsul. S-a îmbrăţişat cu suveranul şi i-a plîns pe umăr, ca un copil. El, care în 2000, după ce cîştigase Liga Campionilor cu Real se mai ducea cu metroul la antrenamente, pentru că nu avea maşină, se pupa acum cu Regele.

În 2010 a mai făcut una nefăcută până la el în Iberia. A primit trofeul Cupei Mondiale, o ispravă pe care n-o mai reuşiseră alţii înaintea lui, deşi nu fuseseră deloc mai puţin destoinici!

La Real, unde a crescut, l-au pus prima oară să apere când avea 19 ani. La 20 l-au luat şi la naţională. Dacă ar trebui să scrie toate numele mari de coechipieri pe care i-a avut, începând cu Raul, Hierro, Zidane sau Ronaldo, ne-am plictisi de uimire, alături de cine a schimbat pase la antrenamente.

Iker n-a sărit niciodată în ochi tocmai pentru că e mereu acolo, o obişnuinţă. Chiar şi azi, după atâţia ani şi cu o naţională unsă în jurul lui. Înainte de pasele mărunte şi drepte pe care şi le dau Xavi, Iniesta şi Fabregas, înainte de plasamentul electronic al lui Piquet, înainte chiar şi de descreieratul de Sergio Ramos, de golgeterul Villa, înainte de sobrietatea lui Puyol, e Iker, cu zămbetul ăla de provincial care descoperă oraşul cel mare. E căpitanul Spaniei campioană europeană şi mondială.

Dar e mai mult de atît, e dincolo de simbol, e undeva şi dincolo de înţelegerea acestui joc numit forbal. Spania a cîştigat un titlu continental şi altul mondial seducînd cu fotbalul ei efervescent. S-a întîmplat şi pentru că el, Iker, n-a comis nici o gafă, n-a tremurat nici o clipă şi n-a lăsat să treacă nimic dincolo de linia porţii.

Cred că i-ar fi stat bine şi acum 44 de ani între buturile Spaniei, cu şapcă în cap. Are faţă, are şi stofă de anii romantici şi estetici ai fotbalului. Pînă la urmă, după o grămadă de vreme, estetica triumfă din nou. Spania croită artistic şi pentru plăcerea privitorilor, un fel de colecţie haut couture, defilează pe podiumul lumii fotbalistice lipsită de inhibiţii, de constrîngeri şi de frustrări.

Iar Spania se pregăteşte să-l consacre definitiv pe Iker în postura de nou suveran. Sâmbătă, la Londra, el va egala recordul de selecţii deţinut de Andoni Zubizarreta, 126. N-are decât 31 de ani şi încă cel puţin alţi patru în faţă, la cel mai mare nivel.

Billy Boy avea 9 ani şi la şcoală caftea pe toată lumea.

Pe toată lumea care nu-i oferea de bună voie sanwichurile, în pauza de masă. Îl ştiau toţi de caftangiu şi-i cam ştiau de frică în Beaufort, South Carolina.

Prin ’53 ai lui îşi luaseră un televizor alb-negru şi seara se strângeau rudele şi vecinii să bea lichior de porumb şi să urmărească meciuri de box cu Sugar Ray Robinson, Rocky Marciano, Willie Pep şi Rocky Graziano. Într-o astfel de seară, văzându-l intrând pe uşă, unchi-su, Israel, l-a privit lung şi a exclamat: „Băiatul ăsta va fi un alt Joe Louis.”

A doua zi, Billy Boy a luat un sac mare, în care ai lui strângeau bumbac, l-a umplut cu iarbă, muşchi de copaci, rumeguş, a pus şi câteva cărămizi în mijloc şi l-a agăţat în hambar, de o grindă. A dat în el, zi de zi, cel puţin o oră, în următorii 7 ani. Mâinile şi le înfăşura în cârpe sau în mănuşi ale mamei sau surorilor mai mari. Şi pocnea sacul, în vreme ce în cap îi bubuiau cuvintele unchiului Israel: Joe Louis.

Într-o zi, unul dintre porcii familiei a scăpat şi Billy Boy a luat-o la fugă speriat. Şi-a  lovit mâna stângă într-un colţ de casă, şi-a rupt degetele, şi cum nu aveau bani de doctor, s-au sudat la loc singure, dar strâmb. Aşa se face că toată viaţa a avut pumnul stâng aproape strâns în permanenţă.

La 15 ani, după ce s-a certat cu proprietarul alb unei ferme locale, a trebuit să plece de acasă, pentru a nu fi pedepsit drastic de grupările segregaţioniste din zonă. S-a dus la New York, unde trăia un frate mai mare.

S-a oprit la prima sală de box din marele oraş şi cu pumnul lui stâng mereu strâns, caftea orice puşti îndrăznea să urce în ring cu el. Aşa a ajuns la selecţia pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, pierzând însă finala cu Buster Mathis. Dar l-au păstrat în lot, în cantonamentul dinaintea plecării în Japonia. Şi Mathis şi-a rupt un deget, chiar la ultima gală de pregătire, iar în avionul pentru Asia a urcat, fericit nevoie mare, Billy Boy.

A luat aurul fluierînd, la categoria grea, chiar dacă şi-a mai rupt şi-un deget, tot la mâna aia stângă, înainte de finala cu redegistul Hans Huber. Huber, care era mecanic auto, ratase calificarea în echipa de lupte, şi pentru că era mare, cam prea mare, cum şi-a dat seama repede pe ring şi Billy Boy, fusese selecţionat pentru cea mai grea la cântar categorie din box. Nu l-a prea ajutat că era aşa mare, poate doar că, deşi Billy Boy a dat în el continuu, nu l-a trimis la podea. Dar trei dintre cei cinci arbitri l-au desemnat învingătorul finalei olimpice. Cu medalia la gât, cu drapelul fluturând primul pe catarg, când se cânta imnul Statelor Unite, Billy Boy a devenit Joe Frazier. Şi aşa avea să-l cunoască lumea bună a boxului de atunci înainte.

În 1971, când avea 27 de ani, l-a bătut pe Muhamad Ali la Madison Square Garden şi astfel şi-a păstrat titlurile de campion mondial al greilor profesionişti, la versiunile WBA şi WBC. Ali l-a caftit peste trei ani, după ce cu un an mai devreme pierduse titlurile în faţa lui George Foreman. Lupta de la Manila, din 1975, cu Ali, a fost oprită de arbitru în repriza a 15-a şi i s-a spus că el este învinsul. Cei doi s-au urât sincer. Când Ali a aprins flacăra olimpică la Altanta în 1996, Joe a spus unui reporter că i-ar plăcea să-l arunce pe fostul său adversar în foc.

Anul acesta în septembrie, i-au zis că are cancer la ficat. Băiat de la ţară, băuse tărie, şi multă. Azi s-a stins. Joe Frazier şi-a visat mai întâi sacul de bumbac în care pusese cărămizi, parcă a auzit zgomote în spatele hambarului şi când a auzit vocea lui taică-su, că-l strigă: “Billy Boy, unde eşti?”, s-a dus.

În ProSport, povestea lui Paul Scholes şi fragmente din autobiografia sa

Nicolae Dobrin a fost mai mult decât putea visa vreodată să aibă un tîrg de provincie aruncat pe malul drept al Argeşului.

La Piteşti, Gicu a fost o instituţie socială, înainte să înţeleagă singur cine e. O fentă în plus era, acum 40 de ani, ca o primă de Crăciun oferită din două în două minute. Le dăruia cu dragostea celui care se hrănea din dragostea lor pentru el. Şi astfel, şi-au amestecat numele, de nu mai ştim azi dacă se numeau Dobrin, sau Piteşti, sau amândouă laolată.

Nu fotbalul, ci viaţa, a fost marea dragoste a lui. Sportul acesta ciudat de simplu, care-l umplea de praf pe malul înalt al Argeşului, în Zăvoi, a fost mereu doar o joacă de copil. Copiii iubesc viaţa fără să o descoasă, luând-o aşa cum e, uneori ca o mingea rotundă şi neastîmpărată.

A mai fost talentul lui, inexplicabil, şi toate acestea la un loc au însemnat o viaţă în plus pe care şi-a permis să o trăiască. Şi singura pe care a driblat-o cum i-a mers la suflet mai bine. Gicu Dobrin n-a fost un jucător de fotbal. El a fost Fotbalul în stare pură, nediluat şi nefiltrat de reguli, tactici şi scoruri.

Nimic nu mai e la Piteşti ca acum 50 de ani. Argeşul a fost domolit între diguri, a dispărut şi zăvoiul, copiii se duc rar şi fără tragere de inimă la fotbal, iar echipa e în Divizia B. Oamenii sunt alţii, amintirile se preling uşor în uitare, cei cunoscuţi se duc şi ei. Nici maidane n-au mai rămas, să fugă puştii de acasă, ca să alerge după minge bezmetici, desculţi şi fără griji, până-i alungă întunericul.

Şi nu mai sunt nici cei care să-şi amintească zilele acelea, de acum 50 de ani, cînd Gicu apărea, la 15 ani, în tricoul Piteştiului, un copilandru deşirat, căruia doar ce-i dăduseră tuleiele, mânz neîmblînzit, născut să fericească mulţimea.

Vă închipuiţi, Dinamo Piteşti, născută din dorinţa miliţiei de a se împăca prin fotbal cu oamenii, mică echipă fără ambiţii şi fără vreo strălucire, boemie provincială şi şmecherie de băieţi deştepţi care scăpau de uzină prin jocul acesta, vă închipuiţi aşadar cum a apărut el, cu ochii albaştri şi zâmbetul atârnat de toată-i faţa, drept, cu gâtul lung ca de gâscan, şi a schimbat definitiv istoria?!

Vă închipuiţi o întîmplare mai fericită pentru un teren de fotbal, alta decît aceea că-l călcase Dobrin, chiar şi măcar o dată în viaţă?!

Într-un an, când Craiova era Maxima şi domina fotbalul românesc, cineva l-a vrut acolo pe Dobrin. Noaptea, i-au încărcat bagajele în camion. Vroiau să-l fure noaptea, pentru că altfel şi-ar fi pus oraşul în cap. Oamenii au aflat însă şi s-au strîns la casa Gâscanului. N-au plecat de acolo până n-au fost siguri că nu li-l ia nimeni. A plecat el singur apoi, în 1981, la Tîrgovişte, în divizia B, avea deja 34 de ani. Dar oamenii s-au dus să-l vadă şi acolo. Şi ar fi venit să-l vadă oriunde, la orice vârstă, oricum, făcând orice.

Au mers să-l vadă ultima dată acum exact patru ani, pe dealul din Trivale, ce soartă, stadionul pus deasupra oraşului ca de acolo să-l poleiască el cu fentele, pasele şi golurile de nedescris. Şi să-i mai dea un nume, pe care să-l poarte cu zâmbetul pe buze pentru a ne aminti că fotbalul e acest sport simplu în care, cîteodată, cei foarte puţini aleşi, precum Gicu Dobrin, îşi trăiesc toată viaţa.

Acum exact patru ani s-a stins un pământean care arătase altora, cu o minge, cât de frumoase sunt Cerurile.

Lumea crede că Levante e un oraş din Spania. E doar o plajă în nordul Valenciei. Şi o echipă de fotbal care, până mai ieri, avea vreo trei orgolii şi culori aproximative cu ale Barcei: aproape blau-grana.

Primul orgoliu e că s-a născut cu 10 ani mai devreme decât rivala locală mai de succes, CF Valencia. Al doilea, că e una dintre cele şase echipe la care a jucat Johan Cruijff. Iar Juande Ramos, care a câştigat de două ori Cupa UEFA şi odată Supercupa Europei, şi-a început pe Ciutat de Valencia cariera de antrenor.

Aşadar, Levante e o plajă şi o echipă de fotbal. Plaja, mai de succes decât echipa. Care n-a prins în viaţa ei trei sezoane consecutive în Primera Division, unde joacă anul acesta doar a opta oară. De data asta însă, lumea se freacă la ochi privind clasamentul, după opt etape. Levante e prima, solitară, înaintea Barcelonei şi Realului. E neînvinsă şi a strâns şase victorii consecutive în primele opt etape, în ultima câştigând pe terenul lui Villareal cu 3-0. Iar seria a început cu victoria, 1-0, contra lui Real Madrid, pe 18 septembrie.

O curiozitate echipa aceasta minusculă din Spania! Are un preşedinte, Quico Catalan, în vârstă de doar 36 de ani, un antrenor, Juan Ignacio Martinez, debutant în Primera la 39 de ani, apărut de nicăieri, ca un uragant printre granzi, şi cea mai bună defensivă a campionatului, doar 3 goluri primite în opt meciuri. Dar şi cea mai bătrână defensivă: Munua, Javi Venta, Ballesteros, Nano şi Juanfran au împreună 170 de ani. Adică, o medie de 34 de ani pentru portar şi cei patru fundaşi din faţa sa. Uruguayanul Munua, care are 33 de ani şi a venit gratis de la Malaga sezonul trecut, a strâns deja 360 de minute fără gol, record personal.

Şi atacul stă înr-un veteran aterizat de nicăieri. Juanlu are 31 de ani, doar un metru şi 72 de centimetri înălţime şi a jucat prin ligile inferioare spaniole, fără să facă prea mulţi purici pe undeva. A dat 5 goluri în acest sezon şi după victoria de la Villareal a declarat că e mândru de coechipierii lui, care dovedesc că au “cojones”. Aşa a zis el, textual, aşa a scris presa, fără accese de pudibonderie.

Levante a cheltuit în vară 400 000 de euro pe transferuri, aducând, graţie preşedintelui Catalan, fotbalişti fără contract în altă parte, sau împrumutaţi de la diverse echipe. Toţi destul de bătrâni, astfel că nu prea-i mai vroia cineva prin Primera. Nici salarii mari nu dă Levante, bugetul total, cheltuieli administrative şi lefuri, fiind de 20 de milioane de euro. Real Madrid are buget de aproape 500  de milioane.

Încă ceva: echipa titularilor din ultimul meci, cu Villareal, are media de vârstă 30,6 ani. O adevărată vârstă de aur!

Îl invidiez pe Cătălin Tolontan! Şi n-are nici o treabă invidia asta cu reuşita lui jurnalistică de la Utrecht, unde a stat de vorbă cu Mihai Neşu. Îl invidiez pentru norocul de a fi fost martorul unei destăinuiri miraculoase. Desigur, şi-a făcut norocul asta cu mâna lui, dar tot îl invidiez. Chit că a împărtăşit apoi, noua, tuturor, cum arată sufletul.

De patru zile citesc în Gazeta Sporturilor povestea scrisă de Tolontan şi mă simt în lanţuri. Îl ascult pe Mihai Neşu vorbind, îi văd zâmbetele, lacrimile, îmi simt descumpănirile şi-mi pun mii de întrebări. Şi simt că tot nu dau de singura întrebare care contează.

Aşa că o iau de la capăt şi recitesc, mă emoţionez mai tare decât prima oară, sunt furios pe soartă, apoi râd, lăcrimez şi mai că-mi vine să fac cumva un târg, cu cineva care ar putea asta: mâna mea stângă lui Mihai, pentru privilegiul de a ne fi spus cum arată sufletul. Sau, poate, piciorul meu drept?! Mă gândesc că şi alţii ar fi gata să-şi dea celalalt picior, cealaltă mână, sau poate să ne strângem mai mulţi: o rotulă, două degete de la unul, alte două de la altul… Bat câmpii!

Dacă citeşti buletinul medical al lui Mihai Neşu, descoperi că vorbeşte, gândeşte, şi-a păstrat intact şi utilizabil capul. Dacă citeşti povestea scrisă de Cătălin Tolontan, afli de fapt că Mihai Neşu e tot numai suflet, spirit. Orice spune, oricum plânge, în orice fel zâmbeşte, e totul de undeva de unde habar n-avem noi că suntem.

Pur şi simplu, cum el ne-a spus că s-a surprins că i se schimbase mentalitatea după un an de trăit în Olanda, aşa m-am susprins eu cautându-mă de măcar o fărmână de miracol asemănător celui care e Mihai. Şi gândindu-mă nu la adevărurile vieţii, ci la bucuriile ei.

Un bărbat de 28 de ani e imobilizat într-un pat şi trăieşte astfel mai intens, mai sincer şi mai cald decât noi toţi la un loc, cei care avem puterea fizică de a umbla unde dorim. Prizonieri ai libertăţii noastre de mişcare, ne-am trezit deodată că i s-a făcut milă cuiva de noi şi ne-a trimis un înger blond întins pe-un pat de spital ca să începem să învăţăm despre libertate.

Partea I

Partea a II-a

Partea a III-a

Partea a IV-a

Harry Kewell avea 15 ani, un tată englez şi se născuse la Sydney. Printre colegii de şcoală era o ciudăţenie, pentru că juca fotbal, adică soccer.O făcea aşa de bine încât, într-o vacanţă de vară a traversat lumea şi a dat probe de joc la academia lui Leeds. Şi l-au oprit acolo, să-l înveţe pe-ndelete tainele acestui sport privit ca o curiozitate la Antipozi. Se întâmpla în 1996 şi el şi-a păstrat până azi expresia de copil nedumerit şi inadaptat.

După ce a jucat o semifinală de Cupa UEFA şi alta de Liga Campionilor, Leeds şi-a vândut vedetele, iar Harry a refuzat oferte financiare mai avantajoase de la Milan, Chelsea, Manchester United şi Barcelona, pentru a merge la Liverpool. Unde a câştigat Liga Campionilor, după finala aceea nebună cu Milan, din 2005. Milan conducea cu 3-0 la pauză, Liverpool a egalat şi apoi s-a impus la lovituri de departajare. Kewell a devenit singurul jucător născut în Australia care a cucerit Liga Campionilor.

La naţională a debutat când încă nu împlinise 18 ani şi deţine astfel recordul pentru cel mai tânăr internaţional australian. A jucat la două campionate mondiale, la ultimul, acum un an, doar 24 de minute, fiind eliminat după un henţ pe linia porţii, în meciul cu Ghana.

S-a spus despre el că şi-a irosit talentul între accidentări stupide şi o lehamite pe care i-a oferit-o siguranţa financiară şi rădăcinile australiene, de parcă n-ar fi luat niciodată în serios meseria asta de fotbalist care l-a plimbat în jurul lumii.

La Galatasaray a ajuns surprinzător pentru multă lume şi de-a dreptul supărător pentru suporterii lui Leeds. În anul în care Galata a câştigat Cupa UEFA, Leeds a jucat la Istanbul o semifinală înnaintea căreia doi susţinători ai englezilor au murit în încăierări de stradă în oraşul turc.

Iar în 2008, când Harry a ajuns pe malul Bosforului, suporterii lui Leeds i-au transmis că e lipsit de respect. A răspuns prompt într-o scrisoare deschisă în care spunea că a ales numărul 19 la Galata pentru că e numărul pe care l-a purtat când a debutat la Leeds şi că echipa turcă nu poate fi tratată discriminator pentru tragedia din 2000.

În această vară, Galata nu i-a prelungit contractul şi deşi, a avut oferte din Anglia, Harry a luat o decizie surprinzătoare şi istorică. A ales să joace pentru Melbourne Victory, în campionatul australian. Transferul a fost descris de presa de la Antipozi ca evenimentul sportiv cel mai important din istoria fotbalului australian. Harry n-a jucat niciodată în ţara natală până acum, iar debutul din octombrie e aşteptat ca evenimentul sportiv al anului la Melbourne.

La Paris, Tour Eiffel, la Praga, Jan Koller! Pe orice stadion a jucat, doar cerul era mai înalt decât el.

Multă vreme nimeni n-a înţeles cum de l-au primit la fotbal. A dat însă atât de multe goluri, încât într-o zi, lumea a început să-l ia în serios aşa cum era: uriaş, chelios şi atacant. Era aproape imposibil de ţinut şi mulţi stoperi şi-au pus semne de întrebare privind abilităţile lor, după câte un meci contra lui Koller.

Se cutremurau careurile adverse când călca el pe acolo, şi a călcat des! Înalt de doi metri şi ceva în plus, prăvălea mai bine de o sută de kilograme peste fundaşii care-i stăteau în cale, cu supleţea unui vultur pleşuv lansat în picaj după pradă. Lovea năprasnic cu capul şi a marcat astfel chiar şi din afara careului.

La naţională e golgeter all time, cu 55 de goluri, iar în întreaga-i carieră a înscris de 293 de ori în 652 de meciuri oficiale. De tot atâtea ori şi-a dus în cârcă coechipierii, nevoiţi să i se caţere pe umeri de bucurie, după fiecare reuşită a uriaşului ceh.

Când s-a apucat de fotbal a vrut să se facă portar şi a insistat cu asta până pe la 19 ani. Tocmai de aia a debutat la prima echipă a Spatei Praga târziu, împlinise deja 21 de ani. După cinci ani ajungea la Anderlecht, unde a dat 45 de goluri în 63 de meciuri, Borussia Dortmund aducându-l pentru a câştiga titlul în Bundesliga în 2002. Dar nemţii îl ţin minte mai ales datorită unui meci contra lui Bayern, din 2003.

În minutul 65, Claudio Pizzaro a înscris pentru bavarezi, iar portarul Borussiei, Jens Lehman, a protestat acuzând o poziţie de off-side a peruanului, până când a fost eliminat. Cum toate schimbările fuseseră făcute, a intrat în poartă Jan Koller. Au urmat aproape 30 de minute de atacuri nesfârşite ale lui Bayern, de centrări şi şuturi spre poarta în care acum se afla atacantul ceh. Care a lăsat o lume întreagă mască cu ieşirile pe centrări, priza la balon şi mai ales cu reflexul nemaivăzut din ultimul minut, când a apărat un şut trimis de Michael Ballack. N-a luat gol de la Bayern!

La 38 de ani, Koller s-a retras săptămâna trecută, după un ultim sezon în liga a treia franceză, la AS Cannes. Soţiei i-a plăcut pe Coasta de Azur şi familia s-a stabilit acolo, după ce el a refuzat un contract uriaş din China şi altul din Bundesliga. Aşa că Jan a mai jucat un pic, a mai dat vreo 20 de goluri pe terenurile comunelor franceze şi apoi s-a dus liniştit la plajă.

Băi, focus! (aici duc două degete spre ochii mei, apoi le îndrept spre ai tăi, gestul ăla de film american, „i am watching you”).

Nu trebuie să te îmbraci ca de bal, nici ca de plajă. Îţi pui blugii de-i aveai pe tine şi când te-ai tăvălit ultima oară prin iarbă, pe înserat, în parc, cu fata. Bilet îţi iei la faţa locului. Adică, focus: te duci cu vreun sfert de oră mai devreme în faţa teatrului şi sigur unul, doi, trei dintre aceia care au bilet, renunţă la el, motivele îi privesc. Şi intri!

Ei sunt trei, tu unul singur, chit că în jurul tău mai sunt vreo sută, şi ei cu ochii mari, şi ei hlizindu-se sau râzând în hohote, şi când e, şi când nu e cazul. Don, Bobby şi Teach. Ce băieţi! Don e şeful, ca să stabilim de la început ierarhia. Bob e puştiul luat din stradă, pentru că Don are nevoie de ceva spirit patern şi un pic mai mult sentiment de maestru. Bob e aşadar copilul- discipol, naiv, loial şi bătut în cap. Teach nu ştie nici el prea bine cine e. Are limbaj, atitudine şi coaie de ratat perfect.

Băi, focus! Ăştia trei ştiu care-i treaba cu viaţa! Dă pă stradă, cum zice Don, acolo unde afacerile se fac dacă ai bun simţ, experienţă şi talent. Iar prietenia nu se amestecă deloc cu afacerile. Că altfel, ai belit-o, pe bune, o zice şi Teach.

În general, prietenia nu se amestecă, dacă mă gândesc mai bine la cei trei, stând şi aşteptând să apară Fletcher. Cum care Fletcher? E şi el, deşi n-o să-l vedeţi, o să aflaţi că de fapt tot ce nu se întâmplă, deşi părea că se va întâmpla, nu se întâmplă pentru că Fletcher nu mai apare.

Mie însă mi-a plăcut de Fletcher, că l-a făcut pe Teach să-şi dea arama pe faţă, şi pe Bobby să demonstreze cât de loial îi e lui Don. De Don v-am zis? O minunăţie de băiat de modă veche, cu principii şi stil de viaţă sănătos: iaurt la micul dejun, abia apoi cafea. Împreună, vreo 75 de cenţi. Don e şeful, se simte după cum merge şi după cum vorbeşte. Face el Teach pe nebunul, dar îi ştie de frică. Bobby e îndrăgostit, ce mai, statuie de loialitate!

Buuun. Deci, Don, Teach şi Bobby au de gând să dea o lovitură. Să crăpi de râs, nu alta! E răzbunarea lui Don, foamea lui Teach şi nevoia de a demonstra că e de încredere, pe care o are Bobby. Situaţia se complică puţin câte puţin, pe măsură ce curge textul şi în sală se face din ce în ce mai cald.

Băi, focus! Deci, vineri, seara, teatrul Act, trei actori şi cu tine, oricine ai fi tu, faţă în faţă cu un jaf meschin şi câteva dileme aproape catastrofale. Ce mai e prietenia azi, dacă eşti frecat la cap pentru o bucăţică de pâine, se întreabă Teach, de cum intră?!

Întrebările lui Bobby sunt mult mai simple, e doar un puşti rătăcit şi singurul care, dacă te gândeşti la viaţă, mai are o şansă. Don e buimac: tot ce ştia despre lume se clatină într-o singură zi, scursă în ceva mai mult de două ore. Mai ales că tot ce-şi dorea era să îşi recupereze o monedă veche pe care încasase 90 de parai, dar se simţea păcălit.

Şi de aici, dă-i şi râzi, şi mai să-ţi vină să plângi, ba ţi-e milă, ba ţi-e ciudă, ba i-ai lua pe toţi la şuturi, ba doar pe câte unul, până te epuizezi pe tine şi te întrebi: chiar e de căcat viaţa? Adică, tot ce ne dă nou viteză, e doar amăgire? Toate visele, toate planurile, toate ferestrele prin care visăm să intrăm prin efracţie într-o lume mai bună, într-o cafenea mai şic şi într-un pat mai cald, sunt de fapt ferestrele iluziilor zadarnice? Şi cu ce mai rămâi atunci, cât să nu te apuce dracii şi să nu devi, chiar şi la nivelul escrocilor mărunţi, o brută?

Pentru că mie, spectacolul acesta cu bizoni americani asta mi-a spus: oriunde te-ai afla în subsolul societăţii, poţi să te salvezi, măcar aparent şi iluzoriu, de asta. Şi, desigur, poţi să te pretinzi onorabil, chiar şi când vine vorba despre o găinărie.

Am văzut American Buffalo într-o seară de vineri în care Vlad Zamfirescu a avut accese ostentative şi căderi libere, un pic prea violente faţă de cursivitatea colegilor de scenă, Marius Florea Vizante a fost într-o vervă mimică demenţială, iar Gheorghe Ifrim m-a încântat pe bune. Băi, focus! Merită să vedeţi şi voi! Bizonilor!

Nu doar că avea faţă de copil, dar când zâmbea, ziceai că e un copil cuminte. Şi Ole Gunnar Solskjaer zâmbea cam des.

Tocmai de aia părea şi fragil, şi inocent, şi inofensiv. Iar atunci când lovea, durea mai tare decât dacă ar fi muşcat o fiară. Faţa aceea de copil cuminte adormea apărările adverse şi înmuia genunchii celor mai aprigi fundaşi.

După ce dădea goluri, şi a dat multe tare la viaţa lui, se fâstâcea tot şi nu prea ştia să se bucure: n-ajungea că era timid, pe deasupra mai crescuse şi în nordul scandinav, unde emoţiile sunt pitite şi trăite pe dinauntru. Aşa că, după ce torpila cu dreptul vreun vinclu de poartă adversă, făcea doi pasi cu braţele ridicate, zămbea de parcă doar ce gustase din cacao cu lapte şi îşi îmbrăţişa coechipierii stânjenit, ca şi cum făcuse o şotie şi nu prea înţelegea dacă va fi certat, sau ceilalţi se vor amuza.

La 17 ani a dat 17 goluri în şase meciuri într-o competiţie de juniori, iar apoi a marcat de 31 de ori în 42 de partide jucate în prima ligă norvegiană, la Molde. De acolo l-a luat Manchester United, în 1996, iar la debut a marcat un gol, grăbit să confirme că nu fusese adus degeaba. Mai ales că, în acel an, Sir Alex Ferguson n-a mai cumpărat alt atacant.

Iar el n-avea nici măcar un metru optzeci şi era slăbuţ, lumea întrebându-se prin tribune ce caută pe Old Trafford, unde părea că şi tricoul îi e prea mare. În primul an la Manchester a dat 18 goluri şi presa britanică l-a poreclit imediat „Baby-faced assassin”.

Avea un simţ al porţii ieşit din comun şi un simţ al discreţiei şi mai şi! Adversarii prindeau de veste că e prin careul lor abia după ce îi executase. A purtat numărul 20 din prima până în ultima zi în care a jucat la United şi a făcut-o mai bine de un deceniu.

Lumea şi-l aduce aminte pentru golul victoriei din finala Ligii Campionilor, în 1999, contra lui Bayern. Dar el, cu faţa aceea de inocent, a fost capabil şi de alte isprăvi memorabile. Într-un meci de campionat, a dat 4 goluri contra lui Nottingham Forest, în ultimele 12 minute. Atât a apucat să joace, fiind rezervă. De fapt, e recordmen de goluri din postura de rezervă la Manchester: 28.

În 1998, în ultima etapă, Robert Lee, de la Newcastle, a scăpat singur spre poarta lui United, când scorul era 1-1 şi mai erau puţine minute până la final. Lee a luat-o la fugă, cu mingea la picior, de la mijlocul terenului, după un corner al adversarilor, care aveau nevoie de un egal ca să termine campioni. Din marginea careului lui Newcastle s-a luat după el Solskjaer, l-a prins la vreo 20 de metri de poarta proprie şi din spate l-a faultat fără remuşcări. Arbitrul l-a eliminat, David Beckham l-a luat în braţe, tribunele l-au aplaudat şi meciul s-a terminat 1-1, Manchester devenind campioană.

Pe 4 septembrie 2007, câte unsprezece jucători de la United şi Sunderland s-au aliniat în dreptul ieşirii de la vestiare şi printre ei a trecut Ole, în costum, aplaudat de fotbalişti şi de spectatorii din tribunele de pe Old Trafford. Antrenor la Sunderland era Roy Keane, care-i fusese căpitan la Manchester. Aşa s-a încheiat cariera de fotbalist pentru Solskjaer şi a început cea de antrenor.

Mai întâi a pregătit atacanţii lui Sir Alex Ferguson, apoi echipa a doua la Manchester. De jumătate de an, e manager la Molde, s-a întors acasă pentru cea mai importantă poveste pe care o mai are de trăit. O poveste în care echipa care l-a crescut e prima la jumătatea campionatului şi visează la primul titlu din istorie sub conducerea celui mai mare fotbalist pe care l-a avut vreodată.