Like this:

Billy Boy avea 9 ani şi la şcoală caftea pe toată lumea.

Pe toată lumea care nu-i oferea de bună voie sanwichurile, în pauza de masă. Îl ştiau toţi de caftangiu şi-i cam ştiau de frică în Beaufort, South Carolina.

Prin ’53 ai lui îşi luaseră un televizor alb-negru şi seara se strângeau rudele şi vecinii să bea lichior de porumb şi să urmărească meciuri de box cu Sugar Ray Robinson, Rocky Marciano, Willie Pep şi Rocky Graziano. Într-o astfel de seară, văzându-l intrând pe uşă, unchi-su, Israel, l-a privit lung şi a exclamat: „Băiatul ăsta va fi un alt Joe Louis.”

A doua zi, Billy Boy a luat un sac mare, în care ai lui strângeau bumbac, l-a umplut cu iarbă, muşchi de copaci, rumeguş, a pus şi câteva cărămizi în mijloc şi l-a agăţat în hambar, de o grindă. A dat în el, zi de zi, cel puţin o oră, în următorii 7 ani. Mâinile şi le înfăşura în cârpe sau în mănuşi ale mamei sau surorilor mai mari. Şi pocnea sacul, în vreme ce în cap îi bubuiau cuvintele unchiului Israel: Joe Louis.

Într-o zi, unul dintre porcii familiei a scăpat şi Billy Boy a luat-o la fugă speriat. Şi-a  lovit mâna stângă într-un colţ de casă, şi-a rupt degetele, şi cum nu aveau bani de doctor, s-au sudat la loc singure, dar strâmb. Aşa se face că toată viaţa a avut pumnul stâng aproape strâns în permanenţă.

La 15 ani, după ce s-a certat cu proprietarul alb unei ferme locale, a trebuit să plece de acasă, pentru a nu fi pedepsit drastic de grupările segregaţioniste din zonă. S-a dus la New York, unde trăia un frate mai mare.

S-a oprit la prima sală de box din marele oraş şi cu pumnul lui stâng mereu strâns, caftea orice puşti îndrăznea să urce în ring cu el. Aşa a ajuns la selecţia pentru Jocurile Olimpice de la Tokyo, pierzând însă finala cu Buster Mathis. Dar l-au păstrat în lot, în cantonamentul dinaintea plecării în Japonia. Şi Mathis şi-a rupt un deget, chiar la ultima gală de pregătire, iar în avionul pentru Asia a urcat, fericit nevoie mare, Billy Boy.

A luat aurul fluierînd, la categoria grea, chiar dacă şi-a mai rupt şi-un deget, tot la mâna aia stângă, înainte de finala cu redegistul Hans Huber. Huber, care era mecanic auto, ratase calificarea în echipa de lupte, şi pentru că era mare, cam prea mare, cum şi-a dat seama repede pe ring şi Billy Boy, fusese selecţionat pentru cea mai grea la cântar categorie din box. Nu l-a prea ajutat că era aşa mare, poate doar că, deşi Billy Boy a dat în el continuu, nu l-a trimis la podea. Dar trei dintre cei cinci arbitri l-au desemnat învingătorul finalei olimpice. Cu medalia la gât, cu drapelul fluturând primul pe catarg, când se cânta imnul Statelor Unite, Billy Boy a devenit Joe Frazier. Şi aşa avea să-l cunoască lumea bună a boxului de atunci înainte.

În 1971, când avea 27 de ani, l-a bătut pe Muhamad Ali la Madison Square Garden şi astfel şi-a păstrat titlurile de campion mondial al greilor profesionişti, la versiunile WBA şi WBC. Ali l-a caftit peste trei ani, după ce cu un an mai devreme pierduse titlurile în faţa lui George Foreman. Lupta de la Manila, din 1975, cu Ali, a fost oprită de arbitru în repriza a 15-a şi i s-a spus că el este învinsul. Cei doi s-au urât sincer. Când Ali a aprins flacăra olimpică la Altanta în 1996, Joe a spus unui reporter că i-ar plăcea să-l arunce pe fostul său adversar în foc.

Anul acesta în septembrie, i-au zis că are cancer la ficat. Băiat de la ţară, băuse tărie, şi multă. Azi s-a stins. Joe Frazier şi-a visat mai întâi sacul de bumbac în care pusese cărămizi, parcă a auzit zgomote în spatele hambarului şi când a auzit vocea lui taică-su, că-l strigă: “Billy Boy, unde eşti?”, s-a dus.