Nicolae Dobrin a fost mai mult decât putea visa vreodată să aibă un tîrg de provincie aruncat pe malul drept al Argeşului.
La Piteşti, Gicu a fost o instituţie socială, înainte să înţeleagă singur cine e. O fentă în plus era, acum 40 de ani, ca o primă de Crăciun oferită din două în două minute. Le dăruia cu dragostea celui care se hrănea din dragostea lor pentru el. Şi astfel, şi-au amestecat numele, de nu mai ştim azi dacă se numeau Dobrin, sau Piteşti, sau amândouă laolată.
Nu fotbalul, ci viaţa, a fost marea dragoste a lui. Sportul acesta ciudat de simplu, care-l umplea de praf pe malul înalt al Argeşului, în Zăvoi, a fost mereu doar o joacă de copil. Copiii iubesc viaţa fără să o descoasă, luând-o aşa cum e, uneori ca o mingea rotundă şi neastîmpărată.
A mai fost talentul lui, inexplicabil, şi toate acestea la un loc au însemnat o viaţă în plus pe care şi-a permis să o trăiască. Şi singura pe care a driblat-o cum i-a mers la suflet mai bine. Gicu Dobrin n-a fost un jucător de fotbal. El a fost Fotbalul în stare pură, nediluat şi nefiltrat de reguli, tactici şi scoruri.
Nimic nu mai e la Piteşti ca acum 50 de ani. Argeşul a fost domolit între diguri, a dispărut şi zăvoiul, copiii se duc rar şi fără tragere de inimă la fotbal, iar echipa e în Divizia B. Oamenii sunt alţii, amintirile se preling uşor în uitare, cei cunoscuţi se duc şi ei. Nici maidane n-au mai rămas, să fugă puştii de acasă, ca să alerge după minge bezmetici, desculţi şi fără griji, până-i alungă întunericul.
Şi nu mai sunt nici cei care să-şi amintească zilele acelea, de acum 50 de ani, cînd Gicu apărea, la 15 ani, în tricoul Piteştiului, un copilandru deşirat, căruia doar ce-i dăduseră tuleiele, mânz neîmblînzit, născut să fericească mulţimea.
Vă închipuiţi, Dinamo Piteşti, născută din dorinţa miliţiei de a se împăca prin fotbal cu oamenii, mică echipă fără ambiţii şi fără vreo strălucire, boemie provincială şi şmecherie de băieţi deştepţi care scăpau de uzină prin jocul acesta, vă închipuiţi aşadar cum a apărut el, cu ochii albaştri şi zâmbetul atârnat de toată-i faţa, drept, cu gâtul lung ca de gâscan, şi a schimbat definitiv istoria?!
Vă închipuiţi o întîmplare mai fericită pentru un teren de fotbal, alta decît aceea că-l călcase Dobrin, chiar şi măcar o dată în viaţă?!
Într-un an, când Craiova era Maxima şi domina fotbalul românesc, cineva l-a vrut acolo pe Dobrin. Noaptea, i-au încărcat bagajele în camion. Vroiau să-l fure noaptea, pentru că altfel şi-ar fi pus oraşul în cap. Oamenii au aflat însă şi s-au strîns la casa Gâscanului. N-au plecat de acolo până n-au fost siguri că nu li-l ia nimeni. A plecat el singur apoi, în 1981, la Tîrgovişte, în divizia B, avea deja 34 de ani. Dar oamenii s-au dus să-l vadă şi acolo. Şi ar fi venit să-l vadă oriunde, la orice vârstă, oricum, făcând orice.
Au mers să-l vadă ultima dată acum exact patru ani, pe dealul din Trivale, ce soartă, stadionul pus deasupra oraşului ca de acolo să-l poleiască el cu fentele, pasele şi golurile de nedescris. Şi să-i mai dea un nume, pe care să-l poarte cu zâmbetul pe buze pentru a ne aminti că fotbalul e acest sport simplu în care, cîteodată, cei foarte puţini aleşi, precum Gicu Dobrin, îşi trăiesc toată viaţa.
Acum exact patru ani s-a stins un pământean care arătase altora, cu o minge, cât de frumoase sunt Cerurile.
