Forrest Gump nu e nici retardat, nici prost, nici lipsit de talent. Sistemul lui de repere e diferit. Şi asta e tot. De aceea, cînd începe să fugă, aşa, fără să ştie aparent pentru ce face asta, are intuitiv şi natural o singură direcţie: spre înainte. Un înainte care habar n-are unde-l va duce, dar pe care-l simte că va schimba, prin întîmplări mărunte şi detalii infime, cîte ceva în jurul său. Naţionala de fotbal antrenată de Victor Piţurcă e de azi un Forrest Gump colectiv. Discretă, cu angoase, nu prea talentată şi deodată descoperită capabilă să fugă la nesfîrşit. România-Franţa a fost o cursă de fond şi mai puţin un meci de fotbal. Bănel Nicoliţă a alergat mai mult ca oricare alt fotbalist pînă acum la acest Campionat European. 12 241 de metri măsuraţi în dreptul truditorului din Făurei. Nimeni pînă acum n-a alergat măcar 11 000 de metri! Secretul punctului smuls vice-campioanei lumii stă aşadar în aceşti 12 kilometri pe care Bănel i-a parcurs fără să crîcnească pe banda dreaptă, acolo unde l-au alergat cînd Malouda, cînd Ribery, cînd Abidal. România n-a jucat estetic, n-a jucat curajos, n-a jucat spectaculos, dar a jucat eficient. Tactic, Piţurcă a dat o lecţie aproape de perfecţiune. Nu vă grăbiţi să strîmbaţi din nas. Individual, om cu om, francezii ne cam bat la talent, calităţi, experienţă, dezinvoltură. Şi totuşi, pe teren, n-a prea suflat, blocaţi de o excelentă aşezare şi dinamică defensivă din partea alor noştri. Cu trei mijlocaşi centrali dintre care doi, cei care au terminat meciul, Chivu şi Rădoi, au alergat peste 10 kilometri, românii i-au blocat pe cei doar doi ai francezilor, Makelele şi Toulalan. Bine, şi ei au alergat mult, tot peste 10 kilometri, dar numai atît. Mi-a fost ciudă că păream speriaţi şi le dădeam mingea repede francezilor, dar mi-am dat seama că posesia însemna pentru noi exact ce aştepta adversarul, să ne descoperim, să rupem rîndurile defensive, cînd de fapt aveam nevoie să nu pierdem. Fotbalul nu mai e de mult, şi mai ales la acest nivel, o plăcere tehnică şi un lung şir de driblinguri ieşite din comun. E o corvoadă pe termen lung atunci cînd n-ai de partea ta altceva decît munca. Ai noştri şi-au făcut-o perfect pe a lor, cu dăruire şi o inteligenţă tactică peste media văzută pînă acum la Euro. Ribery n-a ajuns niciodată în poziţie periculoasă, Benzema a tras o dată cu latul din afara careului, Anelka i-a faultat ba pe Tamaş, ba pe Goian, frustrat că nu pote scăpa de ei. Poate că francezii n-au prins o zi prea bună, dar nu e doar vina lor. Nici românii nu le-au dat vreo ocazie să o facă. Nu le-am dat nici pătrunderile frontale, nici zonele laterale pentru centrări. N-au avut nimic şi ritmul, unul lent, parşiv, l-am dictat noi, nu ei. Bine, n-am contat în atac nici atîtica, dar măcar, iar asta nu-i puţin lucru, am fost aşa de disciplinaţi că nu-mi venea să cred că băieţii ăia în galben sunt români. De un realism crud, Piţurcă e precum croitorul cinstit, nu-ţi face rochie de bal din pînză de sac. Coase din ea o şalopetă de salahor. De aia zic, să nu fim nici trişti şi nici frustraţi; poate nu vom ieşi din grupa asta complicată, în care Olanda a bătut campioana lumii de i-a sunat apa în cap, dar sigur am cîştigat o mînă de fotbalişti gata să pună umărul unul pentru celălat fără semne de întrebare şi fără artificii inutile. E un început. Curînd va deveni o obişnuinţă şi atunci vom învăţa să mergem mai departe.
Desigur că momentul intonării imnului ne-a emoţionat pe toţi. Chivu cînta parcă în transă, cu gura pînă la urechi, răcnit, la fel Goian. Cîntau toţi, clar, apăsat, muşcînd fiecare cuvînd din aerul cald de la Zurich. Şi nu s-au oprit din cîntat, niciunul, pînă la sfîrşit. Piţurcă e mai uman decît l-au crezut mulţi. Pentru că, de fapt, Forest Gump n-a alergat cu picioarele, ci cu sufletul.