Ce echipă au portughezii! Obosise mingea, încă de la pauză, cît au putut să o alerge Ronaldo, Deco, Joao Moutinho şi Simao. Mereu i-am simpatizat pe lusitani şi mereu undeva au dat-o în bară pînă la urmă. Am aşa o senzaţie stranie legată de ei, că e prea devreme să joace aşa de frumos, de cursiv, de dezinvolt şi de lipsit de stres. Ce se mai hlizeau unul la altul Pepe şi Carvalho pe la jumătatea primei părţi, în propriul careu de 16 metri. Pepe, brazilianul lung şi slab, naturalizat la Porto, a dat peste nas tuturor celor care l-au crezut umflat de cele 30 de milioane cît a plătit Real Madrid pentru el astă-vară. De la brazilianul Lucio, în 2002, în Asia, n-a mai văzut stoper descreierat precum Pepe aseară. A fost peste tot. La cornerele alor săi dădea cu capul primul, deposeda dezinvolt în toată jumătatea proprie, plus golul, o pătrundere directă şi decisivă. Vă puteţi imagina un fundaş central de acum 20 de ani care să intre într-un un-doi la marginea careului advers ca să rămînă singur cu portarul şi să marcheze? Fotbalul îşi trăieşte altă epocă şi tot ceea ce ne aducem aminte acum despre ce a fost nu cu multă vreme în urmă se aseamănă cu eleganţa trăsurilor începutului de secol 20 comparate, trăsurile, cu automobilele de la sfîrşitul aceluiaşi veac. Portugalia a tăvălit Turcia prin cel mai consistent fotbal pe care ţin minte să-l fi jucat elevii lui Scolari de cînd e selecţioner la Lisabona. Statistica, invenţie americană deloc lipsită de sens, spune că după primele 45 de minute Portugalia avusese o posesie de 63%, ceea ce înseamnă că pe teren balonul a circulat pe sens unic, doar pe strada lusitană. În afara celor două goluri, încă unul anulat la marele fix (un off side milimetric la Pepe) şi trei bări, dovezile unei superiorităţi inatacabile din partea învingătorilor. Kazim Kazim, născut la Londra din tată caraibian şi mamă cipriotă din jumătatea turcă a insulei, spunea după meci că era obosit rău după 80 de minute, şi el şi ceilalţi turci, pentru că alergaseră prea mult ca să-i prindă pe portughezi. Şi fiindcă tot veni vorba despre taţi, mame, rădăcini, Fatih Terim mai are în lot “stranieri”: Mevlut Erdinc, născut şi crescut la Sochaux, Marco Mehmet Aurelio, brazilian naturalizat, Hamit Altintop, născut-crescut la Gelsenkirchen. Cu toţi pe teren, nici o şansă în plus pentru turci.
Acum despre Cehia, care a bătut Elveţia fără să aibă vreo ocazie. Se vede că nu e Rosicky, urmaşul lui Poborsky, cei doi făcînd echipa lui Bruckner să arate a altceva decît a urs mare şi greoi, care te lasă să te agiţi în jurul lui, că la final să-ţi trosnească un dos de labă şi să te pună la pămînt. Cehia nu e spectaculoasă, dar e eficientă şi liniştită, calmă, stăpînă pe ce ştie că poate, ceea ce înseamnă că e foarte periculoasă. Abia aştept să văd dacă portughezii o să-i alerge pe Ujfalusi şi Polak precum pe Zan şi Servet. Nu de alta, dar centralii cehilor mi-au părut lenţi şi un pic dezorganizaţi în momentele în care elveţienii şi-au dat seama că pot mai mult. Asta a fost de fapt problema cea mai mare a gazdelor, lipsa de curaj şi de încredere. O echipă tînără şi frumuşică aceasta a bătrînului Kobi Kuhn, dar cam lentă. Singura emoţie a meciului a provocat-o Alexander Frei, căpitanul elveţian accidentat spre finalul primei reprize. A ieşit de pe teren plîngînd în hohote după ce a realizat că ligamentele interioare ale genunchiului stîng s-au smuls. Grygera e cel care i-a împins genunchiul undeva la mijlocul terenului, intrare prea aprigă pentru zona de teren unde s-a produs. Culmea e că abia după ce Yakin i-a luat locul lui Frei, Elveţia a avut ocaziile cele mai mari. Şi în timp ce gazdele ratau de zor la poarta lui Cech, Vaclav Sverkos, fiu rătăcitor prin Germania, în ultimii cinci ani, revenit la Ostrava pentru a se regăsi, a dat lovitura, din nimic, înscriind pe o respingere ciudată un gol de trei puncte. Cam asta a fost istoria unei partide triste pînă la urmă, sugrumată de emoţie şi de tactică.