Legile jocului se constituie în biblia fotbalului. Sunt 17 mari şi late. Pe lîngă ele mai sunt alte vreo 100 de pagini de referinţe care să le facă inteligibile, deşi sunt de fapt foarte simple. Cea mai importantă lege mi se pare aceea care vorbeşte despre spiritul fotbalului. Toate legile, absolut toate, trebuie să ţină cont de asta. De ceea ce înseamnă acest spirit al fotbalului, un joc pînă la urmă, nu o listă de date contabile seci, reci şi inatacabile. Aşadar, despre off-side. E aceea situaţie cînd un jucător se află…afară din joc. Ca să fii afară din joc trebuie să participi activ la joc, înainte de toate. Adică, să fii şi apt şi dornic şi implicat. Un jucător este în off-side dacă între el şi linia porţii adverse, în momentul în care i se transmite mingea şi el intenţionează să o joace, sau obţine un avantaj, adică este implicat activ, nu se mai află decît un singur adversar.

Forrest Gump nu e nici retardat, nici prost, nici lipsit de talent. Sistemul lui de repere e diferit. Şi asta e tot. De aceea, cînd începe să fugă, aşa, fără să ştie aparent pentru ce face asta, are intuitiv şi natural o singură direcţie: spre înainte. Un înainte care habar n-are unde-l va duce, dar pe care-l simte că va schimba, prin întîmplări mărunte şi detalii infime, cîte ceva în jurul său. Naţionala de fotbal antrenată de Victor Piţurcă e de azi un Forrest Gump colectiv. Discretă, cu angoase, nu prea talentată şi deodată descoperită capabilă să fugă la nesfîrşit. România-Franţa a fost o cursă de fond şi mai puţin un meci de fotbal. Bănel Nicoliţă a alergat mai mult ca oricare alt fotbalist pînă acum la acest Campionat European. 12 241 de metri măsuraţi în dreptul truditorului din Făurei. Nimeni pînă acum n-a alergat măcar 11 000 de metri!

Un polonez get beget, născut în Silezia superioară, aproape de graniţele cu Austria şi Ungaria, a bătut Polonia în contul Germaniei. Pasa la primul gol i-a dat-o tot un polonez, născut şi el tot în Silezia. Lukas Podolski şi Miroslav Klose. Acasă, cu părinţii, cu fraţii, vorbesc poloneză. Pe teren, între ei, se zice că fac la fel. Între Opole, oraşul unde s-a născut Miroslav, şi Gliwice, unde a venit pe lume Lukas, sunt vreo 30 de kilometri. Waldemar, tatăl lui Lukas, a jucat fotbal la mai multe cluburi poloneze din prima ligă, iar mama sa handbal în oraşul natal. Jozef Klose a jucat pentru Odra Opole şi Auxerre, în Franţa, de asemenea pentru naţionala poloneză. Barbara Jez, mama lui Miroslav, are 82 de meciuri în echipa naţională de handbal a Poloniei. În fine, încă un detaliu. Iubita lui Lukas, care-i va dărui un fiu în acest an, este o poloneză get beget, Monika Puchalski, pe care a cunoscut-o acum doi ani într-o vacanţă la bunici. În 2002, cînd abia jucase cîteva meciuri pentru FC Koln în Bundesliga, presa poloneză i-a sugerat selecţionerului de atunci, Pawel Janas, să-l cheme la lot. Ziariştii discutaseră cu tînărul atacant şi Lukas era încîntat de posibilitatea de a juca pentru naţionala ţării sale natale. Nu mai că Janas a spus că are în Polonia o mulţime de atacanţi mai talentaţi şi mai eficienţi.

Ce echipă au portughezii! Obosise mingea, încă de la pauză, cît au putut să o alerge Ronaldo, Deco, Joao Moutinho şi Simao. Mereu i-am simpatizat pe lusitani şi mereu undeva au dat-o în bară pînă la urmă. Am aşa o senzaţie stranie legată de ei, că e prea devreme să joace aşa de frumos, de cursiv, de dezinvolt şi de lipsit de stres. Ce se mai hlizeau unul la altul Pepe şi Carvalho pe la jumătatea primei părţi, în propriul careu de 16 metri. Pepe, brazilianul lung şi slab, naturalizat la Porto, a dat peste nas tuturor celor care l-au crezut umflat de cele 30 de milioane cît a plătit Real Madrid pentru el astă-vară. De la brazilianul Lucio, în 2002, în Asia, n-a mai văzut stoper descreierat precum Pepe aseară. A fost peste tot. La cornerele alor săi dădea cu capul primul, deposeda dezinvolt în toată jumătatea proprie, plus golul, o pătrundere directă şi decisivă. Vă puteţi imagina un fundaş central de acum 20 de ani care să intre într-un un-doi la marginea careului advers ca să rămînă singur cu portarul şi să marcheze?

Femeia a ieşit la poartă, s-a uitat în lungul uliţei şi a oftat lung. Şi-a aranjat broboada mai bine sub bărbie şi a rămas nemişcată, privind departe, în gol, şi gîndindu-se la ale ei. Era cald, soarele încingea de deasupra şi undeva spre gîrlă se auzeau nişte gîşte. Nici ţipenie prin curţi. Femeia, scundă, slabă, arsă de soare şi desculţă, părea o nălucă de praf galben-verzui. Ieşea la poartă de vreo 30 de ani, zi de zi, la amiază şi spre seară apoi, uitîndu-se lung încolo, spre dealurile din marginea satului, pe unde cobora drumul dinspre oraş. Treceau anotimpurile, venea apa mare în cîte un an, ningea uneori în aprilie, iar ea era tot acolo, chip nemişcat pe care puteai deja să-i numeri ridurile şi speranţele pe care nu le mai avea. Stătea cam o jumătate de oră în poartă, apoi se desprindea brusc de stîlpul acesteia, de parcă ar fi plutit, se întorcea la ale ei în curte, rîdea, se înfuria, striga după nepoţi, dădea la animale, continua să trăiască şi să aştepte. Nici nu mai ştia prea bine dacă într-adevăr aşteaptă, sau ritualul acesta întreg îi devenise familiar precum somnul, băutul apei sau mîncatul. Dar ieşea la poartă şi se uita în lungul uliţei cu o frecvenţă aşa de exactă, încît vecinii ştiau cît e ceasul doar văzînd-o acolo.